Ouroboros – sarpele care isi mananca propria coada

Sarpele Ouroboros – sarpele care isi inghite sau mananca propria coada este unul dintre cele mai stravechi, magice si mistice simboluri ale omenirii. Acest sarpe sau dragon are un nume semnificativ – Ouroboros sau Uroborus – care provine din grecescul „Oura” care inseamna „coada” si „boros”, adica „a devora, a manca”.

Conform legendei egiptene antice, cand zeul soarelui Ra s-a contopit cu Osiris, conducatorul lumii subpamantene, pentru a forma o noua entitate divina, doi serpi reprezentand zeul-sarpe protector Mehen s-au strecurat in jurul super-zeului nou-nascut tinandu-si coada in gura. Acest sarpe era asociat cu inceputul si sfarsitul timpului, dezordinea primordiala care  inconjura universul stabil si ordonat sau innoirea periodica a lumii.

In mitologia nordica, sarpele este Jörmungandr, o fiara de mare enorma si unul dintre copiii monstruosi ai zeului Loki; o fiinta atat de mare incat inconjoara intreaga lume, tinandu-si coada in gura. Intr-o zi, spune profetia, isi va elibera coada din gura si se va ridica din adancurile oceanului pentru a asista la Ragnarök – sfarsitul si renasterea pamantului.

In iconografia hindusa, sarpele il inconjoara adesea pe zeul Shiva, aspectul lui Dumnezeu reprezentand distrugerea si transformarea.

Platon se refera in lucrarea sa „Timaios” la Ouroboros ca fiind prima fiinta care a luat viata. Conceptia sa era perfecta, facand analogie cu un univers „auto-suficient”. Era lipsit de urechi, pentru a se auzi doar pe sine si nu avea ochi, pentru a nu se zari decat pe sine. In ciuda naturii sale de a se autodevora, nu avea organe care sa ii permita sa se autodigereze.

Acest sarpe care isi inghite sau mananca coada este un Ouroboros. Pentru ca a aparut atat de mult in atat de multe culturi, psihologul elvetian Carl Jung l-a considerat  unul dintre arhetipurile primordiale ale psihicului uman. De obicei, acest sarpe reprezinta ciclicitatea, eterna reintoarcere, infinitul, implinirea, intrepatrunderea dintre mintea constienta si cea subconstienta, si orice ciclic, asemenea ciclului soarelui.

Sunt aceste povesti stravechi inspirate de situatii la care cineva a asistat in mod direct?

Serpii isi musca propriile cozi?

Cateva situatii au raportat faptul ca unii serpi isi musca propria coada. In 2014, un proprietar de magazin de animale de companie a incarcat pe YouTube imagini care arata un Albino Western Hognose zvarcolindu-se in vasul cu apa si incercand sa se inghita singur. Asta spre dezamagirea proprietarului, care a achizitionat sarpele cu 717 dolari.

Au mai existat astfel de cazuri in Anglia, in plus, exista relatari despre serpi din America care au murit din cauza autodigestiei.

Acest comportament este foarte rar si de obicei un semn al unui sarpe care se apropie de sfarsitul vietii. Spre batranete, cand serpii sunt bolnavi, se vor musca singuri.

Spre deosebire de mamifere, serpii nu manifesta emotii si au putine reactii comportamentale la virusi sau alte boli. Asa ca nu va bazati pe faptul ca auto-muscarea este un semn ca sarpele are nevoie de ingrijire veterinara. In afara de a inceta sa manance, exista putine indicii ale bolii la serpi.

O explicatie a motivului pentru care un sarpe si-ar putea musca propria coada este ca atunci cand este tinut intr-un spatiu mic, sarpele nu se poate intinde pe deplin si poate crede ca coada lui este cea a altui sarpe.

Aceasta explicatie poate avea un oarecare sambure de adevar, deoarece unii serpi au tendinta de a manca alti serpi. Acestia includ sarpele regal (kingsnake) nord-american, care este rezistent la veninul majoritatii viperelor, la sarpele-jartiera, sarpele panglica, si la alte cateva specii. Unii serpi au fost, de asemenea, vazuti rontaindu-si propria piele.

Din acest motiv, este intelept sa faceti cercetari ample inainte de a amesteca diferite specii de serpi in aceeasi incinta.

 

Imagine titlu: Desen datand din 1478 de Theodoros Pelecanos, cuprins in tratatul de alchimie intitulat „Synosius”

Sursa imagini: wikimedia commons